|
| |||||||||||||||||||
|
Monumentul este situat în Romania, in partea sud-vestica a Transilvaniei, in centrul judetului Hunedoara, în partea sud-vestica a orasului, pe ultimele ramificatii estice ale muntilor Poiana Rusca. În coordonate absolute, castelul are urmatoarea pozitionare: 45° 44' latitudine nordica si 22° 53' estica. Prima mentiune documetara a asezarii de la Hunedoara dateaza din anul 1278, în legatura cu lista de decima papala, Hunedoara fiind mentionata printre cele mai importante asezari din arhidiaconatul de Hunedoara, alaturi de Deva, Hateg sau Santamaria-Orlea. Anterior, numele de Hunedoara apare în documente (1265, 1276) in legatura cu arhidiaconatul de Hunedoara, o structura ecleziastica, subordonata episcopiei Transilvaniei, cu sediul la Alba Iulia. O data cu stingerea din viata a familiei Corvin, arhiva acesteia a fost transferata, in Germania, la Anspach de catre George de Brandenburg, o parte din documente ajungand la sfarsitul secolului XVIII la Buda in cadrul celebrei Arhivum Camerae. Printre aceste documente a existat si actul de donatie din 18 octombrie 1409, prin care regele Sigismund de Luxemburg (1384-1437), doneaza posesiunea regala Hunedoara (lat. possessionem nostram regalem Hwnyadwar) lui Voicu si familiei sale, aici fiind mentionat si numele lui Ioan, ca si fiu al lui Voicu. In acest fel, Hunedorenii deveneau, alaturi de familia Candea, cele dintai familii romanesti din comitatul Hunedoarei care aveau proprietati cu drept nobiliar. Unicitatea monumentului de la Hunedoara consta in gradul inalt de reprezentativitate pentru arhitectura militara din sud-estul Europei secolului XV, el intrununind cele mai dezvoltate elemente de arhitectura civila, Palatul Mare fiind o constructie de inspiratie franceza, unica în spatiul dominat de regatul maghiar în acea perioada, ilustrand maretia unei mari familii, cea a Hunedorestilor, capabila sa imprumute modele arhitecturale dintr-un spatiu care gazduieste una dintre cele mai stralucite civilizatii medievale: Franta. Alte elemente care transforma castelul de la Hunedoara într-un caz singular, sunt interventiile ulterioare secolului al XV-lea (constructiile din secolul al XVII-lea, restaurarea din finalul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea), care ofera vizitatorului o mixtura unica de elemente arhitecturale apartinand Renasterii, stilurilor baroc si neogotic Primele urme de locuire sunt din epoca pietrei slefuite (4000 - 1800 i.e.n.), continuand cu epoca geto-daca si romana. Cetatea Deva 
Cetatea Devei a fost întemeiata înca din sec. XIII ca fortareata militara. Transformata de Iancu de Hunedoara în castel nobiliar, va fi amplificata succesiv în sec. XVI, XVII siXVIII, ajungând printre cele mai putenice din Transilvania. Cetatea Deva are o datare sigura: anul 1269. Urme mai vechi descoperite in acest loc duc insa firul vietuirii pana in zorii istoriei umane, apoi in perioada statului dac si stapanirii romane. In timpul feudalismului, viata cetatii era legata de numeroasele si grelele munci pe care taranii iobagi trebuiau sa le faca: pastrarea si apararea zidurilor cetatii, saparea santurilor, taierea lemnelor si a hatisurilor s.a. Aceste impovaratoare obligatii au facut ca cetatea sa devina, in decursul veacurilor, tinta multor rascoale. In anul 1784, in timpul rascoalei conduse de Horia, Closca si Crisan, stapanii cetatii au opus rezistenta atacurilor iobagilor si minerilor din Muntii Apuseni. Neinarmati si lipsiti de o buna organizare, rasculatii nu au reusit sa cucereasca cetatea asediata. Siliti sa se retraga, ei au lasat in mana nobililor 86 de prizonieri, carora li s-au taiat capetele, iar trupurile le-au fost aruncate intr-o groapa comuna, in spatele cetatii Fortificatia a suferit dese asedii din partea armatelor otomane patrunse în Transilvania (1550, 1552, 1557). În 1784 "ultimatumul" lui Horea a fost remis nobililor refugiati în cetate, iar în 1848 a fost sediul trupelor imperiale care au intervenit împotriva revolutiei maghiare. Aruncata în aer în 1849, cetatea se prezinta azi în ruina, încununând culmea unui deal abrupt. mai multe centuri de ziduri puternice, ce urmeaza curbele de nivel sunt întarite cu turnuri patrate sau circulare si cu porti monumentale. În incinta centrala se afla ruinele palatului nobiliar. Sub dealul cetatii se afla Palatul Magna Curia (azi sediul Muzeului Civilizatiei Dacice si Romane), construit în sec. XVI de plan dreptunghiular usor alungit, prevazut la colturi cu câte un decros cu aspect de bastion. Transformat de Gabriel Bethlen în 1621, Magna Curia a dobândit o înfatisare baroca în sec. XVIII când i se adauga o scara monumentala dinspre parc si un balcon polibat. Sarmizegetusa 
Oras în Dacia romana, fondat de primul guvernator al provinciei, Terentius Scaurianus, între anii 108 - 110, în timpul domniei împaratului Hadrian orasul primeste si numele de Sarmizegetusa, purtat de capitala Regatului Dac al lui Decebal, situata la 40 de km E de noua ctitorie, iar din 222, pâna la 235 va purta si epitetul de metropolis. Fondata în sudul Transilvaniei, în sud-vestul depresiunii Hateg, pe locul unei tabere a legiunii a V-a Macedonica, Ulpia Traiana este populata de veterani ai razboaielor dacice, primind de la întemeiere, rangul de colonie, iar locuitorii ei beneficiind de ius italicum. Cu o suprafata de cca. 30 ha si o populatie de 20.000 - 25.000 locuitori, puternic fortificata Ulpia Traiana a fost, în secolele II - III, centrul politic, administrativ religios al provinciei Dacia. S-au pastrat pâna astazi forul, palatul augustalilor, thermele, amfiteatrul, edificii publice si particulare. Cele dintâi sapaturi aleatoare la Ulpia Traiana le-a efectuat se pare, Johann Michael Ackner, care la 10 septembrie 1832 descoperea în incinta orasului antic un mozaic de 8,15 m x 6,45 m reprezentând-o pe zeita Victoria înconjurata de alte divinitati. În 1871 a fost întemeiata la Deva, Societatea de istorie si arheologie a judetului Hunedoara care a organizat în 1882 muzeul si a efectuat între 1881-1883 sapaturi arheologice la Ulpia Traiana. Începând cu 1921, vestigiile romane au fost puse sub supravegherea si ocrotirea Comisiunii Monumentelor Istorice, sectia pentru Transilvania. Sub egida acestei prestigioase institutii au fost organizate începând cu anul 1924, primele sapaturi stiintifice. Între 1924-1936 au fost executate sapaturi de amploare la Sarmizegetusa romana sub conducerea reputatului istoric al antichitatii si arheolog Constantin Daicoviciu. Ultimele sapaturi importante din perioada interbelica au fost efectuate de Octavian Floca, în toamna anului 1936. În 1948, Octavian Floca reia cercetarile pe teritoriul Sarmizegetusei când a sapat la Hobita gasind o ferma (villa rustica). Cercetarile pe scara larga au fost reluate la Ulpia Traiana Sarmizegetusa în anul 1973 de un colectiv numeros format din Hadrian Daicoviciu , Dorin Alicu , Ioan Piso si altii. Rezultatele celor 10 ani de campanii (1973-1982) au constat în dezvelirea mai multor edificii sacre si profane, cea mai importanta descoperire fiind mausoleul construit la mijlocul secolului al II-lea, aflat în necropola apuseana a orasului antic. Cetetea colt 
Cetatea Colt, asezata pe o stânca la intrarea în defileul Râusorului, este semnalata documentar din sec. XIV. Ea a apartinut familiei cneziale Cândea din Râu de Mori. Ridicata în scopuri de aparare, cetatea nu a îndeplinit niciodata acest rol. Cetatea Colt pare mai degraba un loc de refugiu romantic. Sub zidurile cetatii nu a avut loc nici o batalie. Cu toate astea, dupa 600 de ani de la zidirea ei, cetatea a fost martorul mut al unei adevarate batalii împotriva destinului, batalie care avea sa o faca mai celebra decât toata istoria ei de pâna atunci. Aici s-a consumat una dintre cele mai duioase si mai secrete povesti de dragoste, al carei erou a fost însusi Jules Verne. Pe peretii interiori ai bisericii, se mai disting inca, urme ale vechilor picturi. Turnul din piatra al bisericii, indeplinea si functia de aparare. Constructia lui respecta o tehnica intalnita la mai multe biserici intalnite numai in satele din imprejurimi. Datorita aspectului cetatii si toponimiei lucurilor, a fost lansata ipoteza ca aceasta ar fi sursa de ispiratie a romanului "Castelul din Carpati". Manastirea Prislop 
Aceasta sihastrie de la poala Muntilor Parang si Prislop este numarata printre cele mai vechi si mai renumite asezari monahale din Transilvania. Primii sihastri s-au stabilit in padurile Silvasului pe la sfarsitul secolului XIII si inceputul secolului XIV. Ei veneau, fie de la Manastirea Ramet din Muntii Apuseni, unde era o vestita traditie de viata eremita, fie de la Manastirea Hodos-Bodrog de pe Valea Muresului, amandoua existente in secolul XIII. Sihastrii din padurile Silvasului se nevoiau in colibe de lemn, iar rugaciunile de obste le faceau intr-o mica biserica de lemn cu hramul "Sfantul Ioan Teologul", pe care si-au inaltat-o cu mainile lor pe valea paraului Prislop. Aceasta mica asezare isihasta era cunoscuta la inceput sub numele de Sihastria Prislop sau Sihastria Sfantul Ioan Teologul. Alegerea acestui hram oglindeste lucrarea si masura vietii duhovnicesti la care tindeau sihastrii din Muntii Parang si Prislop. Fara indoiala, calugarii acestei sihastrii erau iscusiti lucratori ai rugaciunii lui Iisus si cunoscatori ai vietii monahale din Tara Romaneasca si Muntele Athos. Se considera ca unii dintre ei s-ar fi nevoit un timp si la Athos, unde l-au cunoscut pe Cuviosul Nicodim cel Sfintit. Prin anul 1400, din motive necunoscute, Cuviosul Nicodim se stabileste pentru cativa ani la Prislop. Aici innoieste biserica si chiliile cu ajutoare de la Mircea cel Batran, aduna in jurul sau peste 30 de sihastri, afara de cei care se nevoiau singuri in poienile muntilor, si introduce viata de obste. In anul 1405 marele staret se afla inca la Prislop, dupa cum reiese din insemnarea de pe Evangheliarul sau: "Aceasta Sfanta Evanghelie a scris-o popa Nicodim in Tara Ungureasca in 6913 (1404-1405)". Sub influenta directa si personala a Sfantului Nicodim, Sihastria Prislop a cunoscut cea mai inalta traire duhovniceasca din istoria sa, situandu-se in fruntea tuturor sihastriilor din Transilvania. Totodata Prislopul devine metoc pentru multa vreme al Manastirii Tismana. Pe la jumatatea secolului XVI, Sihastria Prislop ajungand aproape in ruina, in anul 1564 a fost zidita "din temelie" de Zamfira, fiica lui Moise Voievod din Tara Romaneasca. De la aceasta data Sihastria Prislop devine manastire si este cunoscuta un timp sub numele de "Silvasul", dupa numele satului din apropiere. Cei doi egumeni, Ioan si Teofil, sporesc mult viata duhovniceasca la Prislop si incurajeaza nevointa isihasta in padurile si muntii din jurul manastirii, unde se nevoiau sihastri renumiti. Ei maresc obstea calugarilor si intemeiaza la Prislop scoala de invatatura bisericeasca pentru tinerii care urmau sa devina preoti la sate. In anul 1585 egumenul Ioan ajunge mitropolit la Alba Iulia (Balgrad), iar Teofil devine in 1615 episcop la Vad. In prima jumatate a secolului XVII s-a nevoit in jurul Manastirii Prislop un sihastru sfant, anume Ioan, de loc din satul vecin Silvasul de Sus. Acest cuvios, luand din tinerete jugul lui Hristos si dorind sa urmeze nevointei Sfantului Nicodim de la Tismana, s-a facut calugar in Manastirea Prislop. Apoi, sapandu-si pestera intr-o stanca sub munte, asemenea altor sihastri, s-a nevoit acolo singur pana la moarte cu grele si nestiute osteneli. Cuviosul Ioan Sihastrul, bineplacand lui Dumnezeu si umplandu-se de darul Duhului Sfant, s-a savarsit in acea pestera in ultimele decenii ale secolului XVII, proslavindu-se dupa moarte ca facator de minuni. Dupa anul 1700, din cauza tulburarilor religioase aduse de uniatie in Transilvania, moastele cuviosului Ioan Sihastrul au fost duse la o manastire din Tara Romaneasca, probabil la Tismana, unde mai tarziu s-au instrainat. Biserica Densus 
Biserica Sfântul Nicolae din Densus este cea mai veche biserica româneasca în care si astazi au loc slujbe religioase. Aceasta biserica a fost ridicata pe ruinele unei constructii din antichitate (sec.IV). De plan patrat (cca 6 x 6 m), naosul este strapuns de un turn in jurul caruia se afla un spatiu ingust acoperit cu o bolta de sprijin. Spre est se afla o adanca absida semicirculara, atat la interior cat si la exterior, avand pe latura sudica un diaconicon de mari dimensiuni. Acoperisul intregii constructii este din placi de piatra. Incaperi anexe au fost adaugate pe latura sudica in sec.XIV-XV. Construite din pietre fasonate romane aduse din ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa din apropiere, biserica are o infatisare ciudata care nu ascunde insa amprentele stilistice ale romanicului tarziu. Valoroasele fragmente de pictura murala, datand din 1443, opera unei echipe de maestrii, in frunte cu Stefan, unul din primii zugravi români cunoscuti, vadesc stranse legaturi stilistice cu picturile de epoca din Tara Româneasca. Datata vag între secolele IV-XII, a fost propusa sub protectie UNESCO si va fi restaurata dupa un program româno-francez. Este unica în Europa, cea mai veche biserica din nordul Dunarii, unica în lume ca stil arhitectonic. Biserica Santamarie Orlea 
Una din cele mai vechi biserici de piatra din Transilvania, construita la sfarsitul secolului al XIII-lea Biserica reformata, Santamarie Orlea, - odinioara ortodoxa ridicata in piatra de cnezii din familia Candea la sfarsitul sec. XIII in stil romantic, alcatuita dintr-o nava dreptunghiulara tavanita, cu turn decrosat pe fatada de vest, tribuna de lemn pe stalpi de zid la vest, si un altar dreptunghiular boltit in cruce pe nervuri. In interior se afla un ansamblu de pictura murala comportand trei straturi realizate in trei etape succesive: primul, cuprinzand doua cruci de consecratie, apartinand chiar etapei construirii bisericii; al doilea, opera unui pictor peregrin originar din sud-vestul peninsulei Balcanice, datat printr-o inscriptie fragmentara la 1311, caruia ii pot fi atribuite picturile din naos; al treilea strat reprezentat de picturile din altar, datorate, se pare unui pictor local si de cele de pe peretii de sub tribuna, datorate unui pictor peregrin de formatie occidentala, datand probabil din perioada anilor 1400. Cetatea Blidaru 
Situata pe culmea Blidarului (703 m), este cel mai puternic complex fortificat din aceasta zona, fiind intins pe un platou de aproape 6000 mp. Strajuind malul stang al Apei Gradistei, la fel ca si cetatea Costesti, fortificatia de la Blidaru cuprinde de fapt doua incinte, unite intre ele, avand impreuna sase turnuri puternice. Prima cetate, ce ocupa platoul superior al dealului, are o forma trapezoidala, fiind prevazuta cu patru turnuri exterioare, plasate pe colturi. Potrivit unei ingenioase rigori de arhitectonica militara, intrarea se facea prin turnul I, astfel conceput incat sa impiedice desfasurarea fortelor inamicului, silindu-l sa coteasca spre dreapta si sa-si expuna flancul loviturilor. In interior se pastreaza urmele unui turn-locuinta. Spre vest de prima cetate a fost construita apoi cetatea a doua, avand forma pentagonala. Atrage atentia aici sistemul platformelor de lupta de pe laturile de nord si de vest, cu adevarate mici cazemate. Aprovizionarea cu apa a acetatii era asigurata printr-o monumentala cisterna patrulatera, cu ziduri duble sau intreite, adanca de peste 5m, construita in partea de nord-vest. Deosebit de interesanta este pardoseala cisternei, alcatuita dintr-un "ciment" avand in compozitia sa mortar, cenusa si carbune de lemn. Pe aceeasi latura, pe o terasa mai joasa, a fost scos la iveala un turn de paza care asigura din acest loc strategic, numit Poiana Pertii, o larga vizibilitate, dominand imprejurimile. Cetatea Costesti 
Cetatea de la Costesti este situata pe dealul "Cetatuia", pe malul stang al Apei Gradistei. Dealul Cetatuia, cu cetatea de pe culmea sa, formeaza un minunat punct de paza, cu vederi la mare departare, plasat la intrarea in masivul muntos, acolo unde valea Apei Gradistei se ingusteaza deodata. Sistemul de aparare al cetatii se baza pe succesiunea a trei tipuri de fortificatii: un val de pamant, un zid de piatra gros de 3 m, flancat de trei bastioane si o dubla palisada ce inconjoara partea de sus a inaltimii. Platoul cel mai inalt era ocupat de doua turnuri-locuinta, construite din blocuri de piatra si caramida la care se ajungea urcand pe o scara monumentala, de baracile soldatilor din garnizoana si de un turn de observatie. Pe terase au fost identificate lacase de cult (sanctuare), cisterne de apa etc. Timpul de realizare si de inflorire a asezarii dacice de pe dealul Cetatuia - ca si intregul complex al asezarilor din Muntii Orastiei - cuprinde perioada de la Burebista la Decebal (sec. I i.e.n. - I e.n.). Distrusa in urma razboiului al doilea de cucerire a Daciei de catre romani (105-106 e.n.), cetatea nu a mai fost refacuta |
